Hansel și Gretel

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare sărac. Acesta trăia într-o căsuță dărăpănată, la marginea codrului nesfârșit, împreună cu nevasta lui de-a doua și cu copiii din prima căsnicie: un băiețel pe nume Hansel și sora lui, Gretel.

De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce să își potolească foamea. Așa că, într-o bună zi, nu mai fură în stare să își agonisească nici măcar pâinea cea de toate zilele.
Seara, în pat, pe bietul om începuseră să îl muncească gândurile și, zvârcolindu-se neliniștit în așternut, îi zise nevestei:

  • Ce-o să ne facem, femeie? Cu ce-o să-i hrănim pe bieții noștri copii, când nici pentru noi nu mai avem nici de unele?

Iar pentru că nu îi iubea pe copiii tăietorului de lemne, nevasta propuse să-i ducă în pădure și să-i lase acolo.
Deși bărbatul nu fu de acord în ruptul capului, femeia nu îi dădu pace până când omul nu acceptă.

În acest timp, cei doi copii stăteau treji în așternut și auziră ce punea la cale mama lor vitregă.

  • Nu-ți fie teamă, draga mea surioară, vom găsi drumul înapoi către casă!

Dar, după ce adormiră bătrânii, Hansel se sculă din așternut și se strecură afară din casă. Istețul băiat își umplu buzunarele cu pietricele, apoi se întoarse în casă, se vârî înapoi în așternut și adormi pe dată.

A doua zi, femeia îi trezi pe cei doi și le dădu fiecăruia câte un colț de pâine. În timp ce mergeau spre pădure, Hansel avu mare grijă să presare pietricele pe cărare.

După o bucată de vreme, ajunseră la locul unde pădurea se îndesea și, cam pe la mijlocul ei, tatăl lor se opri și, abia ținându-și lacrimile, îi trimise pe copii să adune vreascuri.
Lemnele luaseră foc pe dată și, când vâlvătaia începu să crească, femeia le spuse că ei se vor duce să adune lemne pentru acasă, dar că se vor întoarce după ei.

Așa că, copiii se așezară lângă foc și, când se făcu ora prânzului, fiecare își mâncă pâinea. Și cum auzeau mereu răsunând lovituri de topor, erau siguri că tatăl lor trebuie să fie în apropiere. Dar lucrurile nu stăteau tocmai așa, pentru că loviturile nu erau de topor… Omul legase o creangă de un ciot noduros și, de câte ori o bătea vântul, o izbea încolo și încoace de uscătura aceea.

După ce așteptară un timp îndelungat ca părinții să vină să îi ia, cei doi obosiseră, așa că se așezară să doarmă pe o rădăcină de copac.
Când se treziră, era noapte. Gretel începu să plângă:

  • Cum o să găsim drumul către casă?

Hansel își luă de mână surioara și merse pe urmele pietricelelor care străluceau în lumina lunii, arătându-le drumul.
Spre ziua ajunseră la casa părintească. Când femeia deschise ușa și dădu cu ochii de Hansel și Gretel, se arătă foarte îngrijorată de soarta lor.

Tatăl micuților, însă, se bucură cu adevărat că aceștia dibuiră drumul spre casă, pentru că era tare mâhnit în inima lui că îi lăsase singuri în pădure.

Însă nu trecu multă vreme și nevoile începură iarăși să îi încolțească. Și numai ce-o auziră într-o noapte copiii pe femeie zicându-i tatălui lor că trebuie să îi ducă din nou pe copii în pădure.
Așa că, după ce bătrânii adormiră, Hansel se sculă din pat și vru să iasă afară, să adune pietricele, cum făcuse și întâia oară, dar femeia avusese grijă să închidă ușa. Așa că băiețelul nu putu să mai iasă din casă.

Următoarea zi porniră iar spre pădure și, în timp ce mergeau, Hansel începu să-și fărâmițeze bucățica lui de pâine și să lase fărâmițele să cadă în urma lor, pe cărare.
Dar, de data aceasta, planul lor nu mai mersese, vrăbiuțele mâncând toată pâinea și ei nu mai reușiră să găsească drumul spre casă.

După încă o noapte petrecută în pădure, copiii o porniră din nou la drum. Și merseră ei ce merseră, până când dădură de o căsuță construită toată numai din pâine și cozonac și cu geamurile făcute din zahăr ars.

Lihniți de foame, începură să mănânce cu poftă:

  • Eu o să mănânc o bucată din acoperiș, iar tu, Gretel, ia de gustă din fereastra asta, că e tare dulce!

Și tocmai când se așteptau mai puțin, ușa se dădu de perete și o femeie bătrână ieși din casă și, luându-i pe amândoi de mână, îi pofti în căsuță.
Iar acolo îi aștepta o mâncare, să-ți lingi degetele, nu alta: lapte și clătite cu zahăr, miere și o mulțime de nuci!

După ce se mâncaseră bine, bătrâna le pregăti două pătuțuri moi.

Bătrâna se arătă prietenoasă doar ca să le câștige încrederea, dar ea se întâmpla să fie o vrăjitoare haină.
De cum răsărea soarele, vrăjitoarea fu în picioare, ca nu cumva să se trezească micuții înaintea ei.
Apoi, apucându-l pe Hansel, îl închise într-o cameră de ciocolată cu gratii, ca nu cumva să-i scape. După aceea, o puse pe Gretel să deretice prin casă și să-i facă de mâncare fratelui său, doar doar s-o mai îngrașe.

Gretel începu să plângă cu lacrimi amare. În fiecare dimineață, bătrâna se strecură și verifica dacă Hansel s-a mai îngrășat.
Dar Hansel, copil deștept, o păcălea de fiecare dată: în loc de deget, strecura printre gratiile cuștii câte un oșcior.
Vrăjitoarea se minuna nespus cum de nu se îngrașă băiatul, dar nu-i trecea nicio clipă prin gând ce pusese acesta la cale.
Când văzu că nu reușește cu niciun chip să-l îngrașe, vrăjitoarea hotărî să-l mănânce așa cum este.

Dar Gretel, știind planul ei, o împinse afară, unde cuptorul clocotea.
Astfel, pieri vrăjitoarea și cei doi frățiori scăpară.

După ce își umplu și Gretel buzunarele de la șorțuleț cu nestemate, cei doi plecară spre casa părintească.
Trecură pragul casei și, dând năvală în odaie, săriră de gâtul tatălui lor. Era și timpul, căci, de când își părăsise copiii în pădure, tatăl lor nu mai avusese o clipă de liniște.
Pe femeie însă n-o mai găsiră copiii, murise.

Gretel își deșertă de îndată șorțulețul, iar din el prinseră a se rostogoli numai mărgăritare și nestemate, de te minunai de unde ies atâtea.

Așa scăpasera cei trei de toate grijile și nevoile și trăiră de atunci împreună, numai în bucurie și fericire!

- Sfârșit -